Cum am ajuns aici

Profesia mi-am ales-o cu mulți ani în urmă. Eram în anii gimnaziali când mă plimbam pe stadionul unei școli împreună cu o prietenă și ea mă întreba dacă știu ce vreau să devin. Cred că era vară, o seară caldă, mult verde în jur și nimeni în afară de noi. Parcă țin minte mirosul acesta de libertate pe care îl poți simți doar în serile de vară și în adolescență, când lumea mare este înaintea ta cu toate căile deschise.

I-am spus că vreau să fiu psiholog și am primit laude de la ea, că sunt om bun și că vreau să ajut oamenii. A fost prea plăcut complimentul primit ca să-i pot recunoaște că mă duc acolo pentru mine. Nu tare-mi păsa de alți oameni, aveam nevoie să caut ce este acolo în mine care doare atât de mult că m-aș pune jos chiar acum să plâng până se scurge totul din mine. I-am zâmbit. Țin minte diferența asta, atunci când fața arată una, iar interiorul trăiește altceva.

Această amintire, această diferență dintre ce este înăutru și afară, mă sensibilizează tare mult azi. Este un moment de mare fascinație să observ cum omul alege ca o lume mare să rămână înăutru și afară să arate ceea ce poate acum. Azi m-aș întreba cum pot rămâne alături de ceea ce este înăutru în timp ce continui să fiu cu oamenii din jur? Cum să nu aleg între două lumi, cum să dau voie ca uneori aceste două lumi să existe sau chiar să le las să se atingă, sau chiar să se unească?

Acest motiv a două lumi pentru care caut o punte îl găsesc tare des în viața mea. Puntea dintre ceea ce simt și ceea ce știu. Puntea dintre ceea ce spun alții și ceea ce simt eu. Puntea dintre psihologie și ceea cu ce mă ocup eu, care nu este psihologie în forma ei clasică. Puntea dintre mine și oameni. Puntea dintre mine și familia mea. Puntea dintre cine sunt eu în viața reală și cine sunt eu pe online. Puntea dintre femeie și bărbat. Dintre corect și greșit. Dintre cer și pământ. Dintre mine și lume. Multe multe multe punți.

În viața asta am ales să mă ocup iată cu așa întrebări. Se zice că primii 20 de ani e mai greu în așa profesie, apoi devine mai ușor. Da, normal, se mai adaugă și vârsta care ne învață să mai lăsăm din împotrivire și din dorința de a avea dreptate. Ne facem mai smeriți și începem să vedem mai bine cu inima.

Am stat mult timp cu lumea din mine unde ”m-aș pune jos chiar acum să plâng până se scurge totul din mine”. Încă mai stau și voi mai sta. Este ceva care mă cheamă acolo. Și asta îmi place, chiar și dacă nu-mi place (încă o punte). Că dacă nu mi-ar fi plăcut aș fi plecat demult de acolo. Anume în așa locuri se află cele mai adânci adevăruri ale sufletului și cea mai mare iubire.

Aici nu este nimic despre milă sau jale, ci despre o dorință mare de a cuprinde cu inima ceea ce este în mine.

Nu cred că această poveste a mea este mai deosebită decât a altora. Fiecare dintre noi avem acel zid al plângerii în spatele căruia ne așteaptă părți ale sufletului nostru. Și fiecare dintre noi are drumul lui către aceste părți, are ritmul său și chiar propriul său limbaj și simboluri. Nimeni nu poate merge pe drumul tău în afară de tine. Și tu mergi pe el chiar și atunci când ți se pare că stai pe loc. Căci, ce crezi că ai mai putea face cât ești pe acest pământ?